IUBIRE LA PURTĂTOR
o poveste fără nume și prenumeExistă un tip de iubire care nu se instalează.
Nu vine cu bagaje, nu cere cheie, nu întreabă unde e baia. Apare pur și simplu — ca o fisură în peretele pe care îl credeai solid — și stă acolo, invizibilă și permanentă, indiferent câte straturi de var pui peste ea.
Eu am purtat-o așa. La purtător. Ca pe o haină care nu e a ta dar o porți pentru că mirosul ei a intrat deja în piele și n-ai ce-i face.
La început am crezut că e chimie. Simplă, explicabilă, tratabilă.
Iubirea e o reacție chimică din creier — scrisesem asta cândva, cu convingerea rece a omului care se protejează prin teorie. Dacă o numești reacție chimică, o poți trata. Dacă o treci la capitolul biologie, nu mai doare la capitolul suflet.
Minciună frumoasă.
Funcționează câteva săptămâni. Maximum.
Ea nu știa că o iubesc la purtător.
Sau știa — și tăcea cu înțelepciunea aceea specifică a celor care au învățat că unele lucruri rostite strică mai mult decât tăcerea. Oricum, între noi era întotdeauna un spațiu — nu rece, nu ostil, ci exact cât trebuia ca să respire ceva ce nu putea trăi în contact direct.
Ca florile de munte. Le strângi în palmă și mor. Le lași acolo, pe stâncă, și sunt cele mai frumoase lucruri pe care le-ai văzut vreodată.
Am fost risipitor.
Nu cu bani — deși și asta, la vremea ei. Am fost risipitor cu gesturi, cu cuvinte nerostite la momentul potrivit, cu prezențe când trebuia absență și cu absențe când trebuia prezență. Am risipit în direcții greșite exact ce ar fi trebuit păstrat — ca omul care își cheltuie toate economiile pe bilete de tren spre destinații unde nu îl așteaptă nimeni.
Și am fost cerșetor.
Nu înjositor — cerșetor cu demnitate, dacă există așa ceva. Așteptând la porți cu mâinile în buzunar, prefăcând că trec întâmplător, că nu stau, că nu aștept nimic. Cel mai transparent camuflaj din lume.
Problema cu iubirea imposibilă nu e că e imposibilă.
E că e posibilă exact îndeajuns cât să nu renunți.
Un grad. O privire. O frază spusă altfel decât de obicei. Un moment în care simți că spațiul dintre voi s-a micșorat cu un centimetru — și un centimetru e suficient ca să nu pleci.
Și nu pleci.
Și rămâi.
Și construiești o viață întreagă în acel centimetru.
Cineva mi-a spus odată că mai sunt cuvinte după punct.
Nu mai țin minte cine. Sau poate știu și nu spun — unele surse trebuie protejate, chiar și în povești. Cert e că fraza aceea a rămas. S-a instalat undeva între coaste și a stat acolo, chiriaș nepoftit și imposibil de dat afară.
Mai sunt cuvinte după punct.
Adică povestea nu s-a terminat unde crezi că s-a terminat. Adică finalul pe care l-ai acceptat ca final e de fapt o virgulă scrisă cu cerneală simpatică — invizibilă la lumina obișnuită, dar prezentă.
Iubirea imposibilă are o geografie precisă.
Are locuri unde o simți mai tare — colțuri de stradă, ore din zi, melodii care nu au nicio legătură aparentă și totuși declanșează ceva. Are și locuri unde dispare complet — în mijlocul unor conversații banale, în cozi la supermarket, în dimineți gri de luni când totul e mecanic și corpul merge singur prin mișcările zilei.
Și tocmai alternanța asta te ține. Dacă ar fi constantă, ai trata-o. Dacă ar dispărea complet, ai uita-o. Dar vine și pleacă cu ritmul ei propriu, nepăsătoare la programul tău, și tu înveți să trăiești în jurul ei ca în jurul unei piese de mobilă prea mari pentru cameră dar prea valoroase ca s-o arunci.
Am iubit-o în mai multe vieți.
Nu metaforic — sau poate și metaforic, dar în primul rând literal: am recunoscut-o în forme diferite, în momente diferite, cu alte nume și alte detalii dar același ceva esențial care nu se schimbă. Filozofii au teorii despre asta. Eu am doar experiența — și experiența spune că unele suflete se recunosc înainte ca mintea să proceseze informația.
O singură iubire. Reîncarnată.
Imposibil nu înseamnă inexistent.
Asta e ce am învățat — târziu, cu prețul câtorva vieți trăite în căutare. Imposibil înseamnă doar că forma pe care ți-o imaginezi nu e forma în care poate exista. Iubirea există. E reală. E prezentă. Dar nu în forma cerută — nu în forma confortabilă, ordonată, cu adresă și număr de telefon și weekend-uri împreună.
Există în celălalt fel. În felul acela care nu are nume în dicționar și pe care îl descrii prin aproximări — o știu când o simt, nu știu cum s-o explic.
La final — și există un final, chiar dacă nu e unde credeai — rămâi cu ea.
Nu cu persoana. Cu iubirea.
Persoana pleacă, se schimbă, devine altceva sau rămâne același lucru în alt context. Dar iubirea — cea reală, cea imposibilă, cea purtată la purtător ani de zile — rămâne. Se sedimentează. Devine parte din structura ta, ca un mineral intrat în os.
Și nu doare. Nu mai doare.
E doar acolo — caldă, veche, a ta.
Nu s-a născut încă femeia pentru care merită să ucizi o floare.
Poate că tocmai de aceea o iubești cum o iubești.
Pentru că nu ai rupt nimic. Nu ai ucis nimic. Ai lăsat-o acolo, pe stânca ei, să fie cea mai frumoasă floare pe care ai văzut-o vreodată.
Și asta, dacă mă întrebi, e singura formă de iubire care nu expiră.
Red Hood
undeva între un punct și cuvintele care urmează după el
🐦💚
